Sunt fan al serialului Heroes, insa fiind plecat atata timp, am ramas in urma… undeva pe la episodul 19 al primului sezon. M-am gandit sa revad episodul 18 ca sa-mi amintesc tot ce se intamplase, inainte sa merg mai departe… si astfel am revazut o scena care ma pusese pe ganduri si data trecuta. Un tip presupus malefic (Mr. Linderman, pentru cei care urmaresc serialul) se gaseste in situatia de a fi amenintat cu arma de unul dintre cei buni (Petrelli ăl mare). Si, dupa cum fac toate personajele negative in acest gen de situatie in loc sa faca-n pantaloni, tipul incepe un discurs elaborat despre un subiect profund:

You see, I think there comes a time when a man has to ask himself whether he wants a life of happiness or a life of meaning […]You can’t have both, two very different paths. To be truly happy, a man must live absolutely in the present. No thought of what has gone before and no thought of what lies ahead. But [for] a life of meaning, a man is condemned to wallow in the past and obsess about the future.

Uh, acum ca m-am uitat iar la secventa cu pricina observ ca Petrelli nu scosese inca arma. Whatever. Ceea ce conteaza e ideea: o viata fericita sau o viata cu insemnatate? Chiar nu le putem avea pe amandoua?

In Matrix, Morpheus ii ofera lui Neo posibilitatea de a alege intre doua pastile: cea albastra, care va aduce lucrurile inapoi la normal, Neo urmand sa fie lasat in Matrix, sa-si traiasca viata relativ tihnita pe care-o cunoscuse pana atunci, in ignoranta totala fata de ceea ce se intampla in Realitate (in fond, ceea ce nu stii nu te poate rani, nu?) si cea rosie, care il va scoate din Matrix si ii va arata o realitate crunta, marcata de sacrificiul de sine si lupta pentru perpetuarea Adevarului. Ghiciti pe care o alege Neo, avand in vedere ca au existat 2 sequel-uri.

Fericirea este asociata cu ignoranta, iar insemnatatea este legata de cunoastere. Gasim referinte la opozitia acestor concepte in foarte multe texte, vechi si noi. Cele mai cunoscute sunt vechi. Adam si Eva au fost izgoniti din Eden, unde traiau intr-o beatitudine idilica, pentru ca au gustat din pomul cunostintei binelui si raului. Au refuzat fericirea, vrand sa cunoasca, iar Dumnezeu i-a pedepsit. You can’t have both. De aici concluzia ca Dumnezeu te vrea prost, iar omul prost, dupa cum stim, e usor manipulabil. Sa mai zica cineva ca Biblia e apolitica.

In greaca exista termenul eudaimonia, care este tradus cel mai des ca insemnand „fericire”, insa care inseamna in mod literal „bunastarea sufletului”. Se pare ca pe vremea lui Pazvante, de fapt chiar cu vreo 1800 de ani inainte, se discuta mult despre cum se atinge aceasta bunastare. Aristotel o considera ca fiind scopul fundamental al omului pe Pamant, si credea ca deriva dintr-o combinatie de virtute (adica: integritate, cinste, discernamant s.a.) si cunoastere. Alt individ, Epicur (hă hă hă, am zis cur) vine cu definitia lui: fericirea e placere. Ce fel de placere? Nu conteaza. Cata? Cu cat mai multa, cu atat mai bine. Asadar, cam aceeasi dezbatere care va produce un blockbuster 2300 de ani mai tarziu.

Dar exista o diferenta importanta. Aristotel este mai optimist decat Linderman sau Morpheus, prin aceea ca vede si in „pilula rosie” fericire. Doar ca nu este vorba de fericirea „pasiva”, sinonima cu placerea, ci de un alt fel de fericire – o fericire care nu este urmarita ca scop in sine, ci care este rezultatul indirect al traiului virtuos, dedicat unui ideal.

Exista oare aceasta forma de fericire? Sau suntem condamnati, fie la o ignoranta comoda, confortabila dar fara sens, fie la o lupta continua, plina de sens dar lipsita de tihna?