Ma amuza si ma intristeaza in acelasi timp sa vad cati oameni credinciosi exista. Multi si vehementi, iar eu nu-i inteleg: de ce le vine atat de usor sa creada in niste „fapte” lipsite de orice dovada? Iisus a transformat apa in vin. Moise a despartit Marea Rosie. Mos Craciun s-a strecurat pe horn, iar Fat Frumos a rapus balaurul cu sapte capete. Ce le face pe primele doua mai adevarate?

Si eu am fost credincios, pana am ajuns la varsta cand am inceput sa gandesc singur – sa fi tot avut vreo 9-10 ani. Am aflat ca nu exista Mos Craciun, Iepurasul de Paste, Praslea cel Voinic sau Fat Frumos (desi multe fete continua sa creada ca acesta din urma nu numai ca exista, dar ca-l vor si gasi). Ma asteptam pe atunci in mod natural sa mi se spuna intr-o zi: stii ceva, nici Dumnezeu nu exista, nici Iisus, sunt povesti. Dar am tot asteptat si nu mi-a spus nimeni nimic. Dimpotriva: la scoala faceam religie, unde, sub amenintarea notelor slabe, eram cu totii siliti sa inchinam rugaciuni acestor entitati imaginare.

Desigur ca, o vreme, nu am indraznit sa intrerup rugaciunea de seara. Imi era frica. „Daca, totusi, exista?” imi spuneam eu in mintea mea de pustan. Cuvantul „ateu” imi parea pe atunci sinonim cu „diabolic”. De fapt, nu mi-am bagat picioarele de tot decat tarziu, pe la 16-17 ani, cand mi-am dat seama ca nu mai aveam niciun strop de credinta si totusi imi faceam automat cruce cand treceam prin fata bisericii. Asa ca am hotarat in mod constient sa nu mai fiu ipocrit si sa pun stop acestei sarade.

Exista un motiv pentru care orice religie teista (excludem deci budismul) se bazeaza pe credinta: nu se poate baza pe stiinta. Cu alte cuvinte: nu stii, dar crezi. Nu stii ca un anume Iisus a inviat, nu stii ca a fost progenitura unei entitati supreme, insa asa scrie in niste carti vechi, deci trebuie sa fie adevarat. Or, imi pare rau, dar asta e o tampenie – in cel mai bun caz, e adevarat pentru tine in masura in care crezi cu toata convingerea ca asa a fost.

La limita, este OK sa fii convins ca un anume Noe a strans 10 miliarde de specii de vietuitoare pe o corabie de lemn, sau ca Moise a facut din bat sarpe (si din cacat bici, dar partea asta a fost pesemne omisa). Dar ce faci cu chestiile mai nasoale din „cartea cartilor” pe care trebuie sa le accepti fara discutie daca vrei sa fii crestin adevarat si nu doar un ipocrit? Ce zici de Dumnezeu cand ii testeaza credinta lui Avraam poruncindu-i sa-si omoare unicul fiu? (Geneza 22:2) Sau cand omoara toti intaii nascuti din Egipt? (Exod 12:29) Sau cand spune ca toate vrajitoarele trebuie arse pe rug? (Exod 22:18) Cine naiba mai crede in vrajitoare? Ah, si oare cati dintre noi am pacatuit fara sa o stim, cand ne-am taiat colturile parului si ale barbii? (Levitic 19:27) De fapt, exista atatea prostii in Biblie incat exista un site care numai cu asta se ocupa. Asadar, Biblia e o colectie de povesti de speriat copiii si oamenii slabi de inger.

Cu toate acestea, tin sa spun ca nu sunt ateu. De fapt, in cel mai bun caz, sunt agnostic. Sunt de parere ca in spatele mecanismului lumii care ne inconjoara si din care facem parte exista un ansamblu de energie si reguli pe care eu il numesc simplu Univers. Iar Universul e bun cu mine, fara sa ma rog la el si, mai ales, fara sa ascult de mama – o femeie religioasa, care totusi nu m-a omorat prin lapidare cand eram mic, dupa cum ar fi trebuit s-o faca in concordanta cu Deuteronomul. (21:18-21) Oare va ajunge in iad pentru ca mi-a crutat viata?